Câinele

Într-o zi prea primăvăratică de ianuarie am luat un pix și foaia cu bibilografie obligatorie și am pornit la aventură, la vânat cărți în jungla bibliotecii centrale. Mergeam în jos pe Babeș gândidu-mă cu pesimism la cotele pe care nu aveam să le găsesc disponibile în încercarea mea de a îngrășa porcul în Ajunul Crăciunului. Și pășind grav cu bocancii mei grei și mari în comparație cu gleznele mele ca niște scobitori, cu capul în norișorii încăpățânați care mă urmăreau încă de dimineață, am observat încă de la depărtare un câine culcat pe trotuar. Mi l-am și imaginat, cu o privire blândă, în căutarea unei prietenii mai substanțiale decât o mângâiere și o giugiuleală de 3 secunde jumate. Dar, blestemată miopie, doar când am ajuns chiar în dreptul lui, căutând aceea expresie tipică de cățel plictisit de viață, vrând să schimb și eu o vorbă grăbită cu bietul animal, am observat că privirea lui era fixă, limba scoasă, și curgea în jos pe vale un sânge roșu-deschis și frumos, ca o durere vie, aproape la fel cu cea care m-a lovit dintr-o dată în piept după care nu am reușit să-mi stăpânesc reacția mâinii de a mi se repezi spre piept. Și câte nu mi-au trecut prin minte în aceea clipă: să fi fost împușcat, lovit, înjunghiat, să se fi rănit singur, sau să fi fost otrăvit, cine a făcut-o și de ce, cât și câte a trăit, dacă a fost vreodată șeful unei haite, masculul alfa, sau doar un figurant încercând să supraviețuiască din mila și din gunoaiele Clujului, dacă a avut vreodată un stăpân, dacă îi va fi dor de el cuiva cândva...și dacă îi e bine acolo unde a ajuns după ultima suflare, care s-ar putea să-i fi ieșit din nare chiar cum îl priveam din depărtare, cu picătura de bucurie că ne vom simți atingerile măcar pentru o clipă și că ne vom înveseli reciproc ziua.

Fără amintiri

Dai drumul la radio și asculți fără pretenții orice ți se dă.
Dai drumul la televizor, și pentru că nu este nimic inteligent sau măcar interesant de văzut, muți pe canalul cu muzică și te învârți prin casă aruncând câte o privire pe ecran.
Asculți muzică de pe MP3 în încercarea de a învinge o insomnie ce nu te lasă în pace de o vreme. Și apar tot timpul piese și imagini care sigur îți stârnesc o amintire, îți aduc aminte de o senzație pe care ai avut-o în vara aceea...
Primul sărut. Nisip în pantaloni. Gustul de vin spaniol în gură și mirosul aerului sărat mediteranean. Nu te lasă să adormi.
Astfel de lucruri ți se întâmplă mereu, și dacă nu ai nimic mai bun de făcut decât să stai să savurezi aceste momente proustiene, vei observa că la un moment dat devin din ce în ce mai greu de suportat. Te apasă și nu mai scapi. Îți obosesc nervii și nu mai poți. Inspiri briza plină de amintiri grele de digerat. Și parcă ai fi gravidă, te deranjează orice miros, și simți fiecare moleculă de aer necurat cu precizia simțurilor unui lup înfometat. Te închizi în tine și aștepți să apară cineva sau ceva care să te scoată din starea asta de apatie.
Poate apare un salvator.
Eu mi-am găsit unul. Se numește Faithless și, culmea, cu a sa Insomnia, m-a ajutat să adorm în sfârșit. Fără să schimb pătura de o mie de ori, fără să beau apă și să mă duc la toaletă de zece ori, fără să o trezesc pe a mea de cinci ori pe noapte cotrobăind în sertarul cu medicamente. Pur și simplu, pentru că nu-mi aduce aminte de nimic.
E goală și rece. Fără amintiri. Fără exces de bari în atmosferă.
Dar oare cât va dura? Cât mai e până devine și toată faza asta un déjà vu...? Și voi sta din nou în așteptarea unui salvator...