Câinele

Într-o zi prea primăvăratică de ianuarie am luat un pix și foaia cu bibilografie obligatorie și am pornit la aventură, la vânat cărți în jungla bibliotecii centrale. Mergeam în jos pe Babeș gândidu-mă cu pesimism la cotele pe care nu aveam să le găsesc disponibile în încercarea mea de a îngrășa porcul în Ajunul Crăciunului. Și pășind grav cu bocancii mei grei și mari în comparație cu gleznele mele ca niște scobitori, cu capul în norișorii încăpățânați care mă urmăreau încă de dimineață, am observat încă de la depărtare un câine culcat pe trotuar. Mi l-am și imaginat, cu o privire blândă, în căutarea unei prietenii mai substanțiale decât o mângâiere și o giugiuleală de 3 secunde jumate. Dar, blestemată miopie, doar când am ajuns chiar în dreptul lui, căutând aceea expresie tipică de cățel plictisit de viață, vrând să schimb și eu o vorbă grăbită cu bietul animal, am observat că privirea lui era fixă, limba scoasă, și curgea în jos pe vale un sânge roșu-deschis și frumos, ca o durere vie, aproape la fel cu cea care m-a lovit dintr-o dată în piept după care nu am reușit să-mi stăpânesc reacția mâinii de a mi se repezi spre piept. Și câte nu mi-au trecut prin minte în aceea clipă: să fi fost împușcat, lovit, înjunghiat, să se fi rănit singur, sau să fi fost otrăvit, cine a făcut-o și de ce, cât și câte a trăit, dacă a fost vreodată șeful unei haite, masculul alfa, sau doar un figurant încercând să supraviețuiască din mila și din gunoaiele Clujului, dacă a avut vreodată un stăpân, dacă îi va fi dor de el cuiva cândva...și dacă îi e bine acolo unde a ajuns după ultima suflare, care s-ar putea să-i fi ieșit din nare chiar cum îl priveam din depărtare, cu picătura de bucurie că ne vom simți atingerile măcar pentru o clipă și că ne vom înveseli reciproc ziua.